In ultimii ani auzim, strainii cerand, in restaurantele bucurestene, ... cafea romaneasca!
Era felul lor de a cere cafeaua fiarta cum o facem noi, adica turceste: 1 ceasca de 100 ml apa; 2 lingurite cafea macinata; 1 lingurit rasa de zahar (sau cat va place).
Inceput de basm vechi: Se pune apa la fiert intr-un ibricel de alama, in nisip incins (asa cum se facea cafeaua candva, pe insula scufundata Ada Kaleh). Dar, daca nu-i alama si nu-i nisip, atunci e bun si un ibric smaltuit pe un foculet miniatural, sa dea timp cafelei sa se incinga
Deci, reluam: Intr-un ibric se pun la fiert pe foc minuscul o cescuta de apa, 1 lingurita de cafea si zaharul. Pe masura ce se apropie de clocot, se ia caimacul ce se formeaza cu o lingurita si se pune in cescuta. Cand a dat in cateva clocote se pune inca 1 lingurita de cafea, se acopera si se da deoparte, sa se aseze zatul si sa-si dea cafeaua ce are de dat. Se toarna in cescuta.
Constanta a vietii noastre ca si oxigenul sau apa, cafeaua aceasta fiarta-infuzata apare in biografia mai fiecarui roman in adolescenta, o data cu primele exprimari sexuale mai clare, si ii e interzisa aproape intotdeauna la varsta iertarilor jenante. Sa fie deci o legatura intre frontierele biologice ale libidoului la romani si cafea? Si sa mai cautam oare si o semnificatie mai speciala in faptul ca, oricarui oaspete, romanii ii ofera, in primul rand, si in primul rand, o cafea?
Radu Anton Roman „Bucate vinuri si obiceiuri romanesti”
