Nu este prea târziu pentru a salva speciile noastre alimentare de pierire
Sunt cateva culturi care au modificat cursul istoriei omenirii precum banana Cavendish sau soia modificată genetic. Toate au ajutat omenirea să rezolve uriașa problemă a hrănirii populației noastre în continuă creștere. Aceste culturi, și altele asemenea, au fost un beneficiu masiv pentru noi atunci când am avut nevoie de ele. Dar acum, aceleași culturi ar putea fi căderea noastră. După cum scrie jurnalistul britanic Dan Saladino în noua sa carte, “Eat Till Extinction.”, există mii de specii de cultură care fie s-au stins, fie riscă să dispară. Acest lucru se datorează în mare parte alegerilor pe care oamenii le-au făcut în numele globalizării și colonizării. Pe lângă crearea de plante care erau mai transportabile, mai rezistente pentru condiții meteorologice dure sau mai rezistente la dăunători, am ajuns să avem doar câteva corporații care controlează multe dintre aceste plante. Saladino prezintă câteva dintre aceste statistici îngrozitoare, observând că aproximativ 50 la sută din brânza din lume depinde de culturile starter de mucegai de la o companie; un sfert din berile băute în lume sunt produse de o singură companie; producția globală de carne de porc se bazează în principal pe genele unei rase de porci, doar câteva companii dețin controlul asupra majorității semințelor din lume.
Datorită deciziilor luate având în vedere globalizarea, dieta medie este mai omogenă ca niciodată. “Din cele 6.000 de specii de plante pe care oamenii le-au mâncat de-a lungul timpului, lumea mănâncă acum în mare parte doar nouă”, scrie Saladino. Dintre cele nouă, orezul, grâul și porumbul reprezintă 50% din toate caloriile consumate în lume. „Adăugați cartofi, orz, ulei de palmier, soia și zahăr și veți avea 75 la sută din toate caloriile care alimentează specia noastră.” Această revelație a fost cea care l-a determinat pe Saladino să scrie cartea sa. În Eating to Extinction, Saladino invită cititorul în călătoriile sale pe tot globul, dar, in același timp, oferă cititorului o scurtă lecție de istorie, așa că știm cum am ajuns aici. „După cel de-al Doilea Război Mondial, au existat părți ale Europei expuse riscului de foamete și au existat preocupări cu privire la foamete în Asia”. Dezvoltarea unor culturi care erau mai transportabile sau mai rezistente la boli era inevitabilă în această situație și, fără îndoială, era un lucru bun. Problema, spune Saladino, este că impulsul a fost preluat, iar acum, este greu să-l mai oprim.
Saladino susține că lipsa de diversitate a culturilor globale nu este doar nesănătoasă pentru noi, ci și riscantă pentru viitorul plantelor în sine. Deci, unde mergem de aici? Pentru a ne salva speciile alimentare și pentru a ne ajuta să ne asigurăm sănătatea și rezistența generală, Saladino spune că trebuie să luăm în considerare legislația care se preocupă mai mult de impactul pe termen lung al sistemului nostru alimentar și se concentrează pe reducerea dependenței noastre de combustibilii fosili. Putem face asta mâncând local și descoperind care plante s-au adaptat la diferite părți ale lumii. Saladino este veșnic optimist. El vede eforturile individuale și schimbările comerciale ca mișcări în direcția corectă. În opinia sa, este posibil, sa putem deveni experți în propria noastră biodiversitate locală și ca aceste cunoștințe să influențeze deciziile noastre când vine vorba de ceea ce mâncăm.