Timp de mai multe secole obstea sateasca a fost singura forma de viata sociala de pe teritoriul tarii noastre.

Obstea sateasca era o comunitate reunita prin legaturi de sange, pe un hotar ce asigura indeplinirea tuturor indeletnicirilor stravechi omenesti: pastorit, agricultura, pescuit, vanatoarea, industrie casnica. Aceste sate, caci aceasta era obstea, aveau un teritoriu alcatuit prin alipirea, adesea la distante mari, a unor zone deosebite de munca. Satele aveau parte la munte, parte la padure, la apa (rau sau balta), la islaz (pasune), la livezi, la campul de cultivat, la vatra satului.

Sateanul avea dreptul de folosinta la toate partile componente ale mosiei sale, in calitatea sa de component al cetei satului - stapanul si administratorul mosiei satului. Din teritoriul satului anumite parti apartin familiilor (casa cu curtea, livezile, curaturilor), alte parti sunt folosite in comun: padurea, pasunile, apele. Campul cu ogoarele (locul cultivabil) formeaza o stapanire individuala cu loturi lucrate fiecare de catre o familie, dar, in acelasi timp, este o stapanire comuna a obstii, deoarece aceste loturi agricole se schimba periodic prin tragerea la sorti.

Obstea, prin organele sale, exercita un drept de proprietate superioara asupra drepturilor de folosinta ale familiilor componente. Astfel, numai obstea avea dreptul sa determine periodic, prin tragere la sorti, locul pe care-l va folosi fiecare familie, singura obstea putea admite sau respinge vanzarea de catre o familie a partilor sale de mosie.

In privinta reglementarii muncii, obstea fixa pornirea plugurilor in acelasi timp pe toate delnitele, conducerea obstii avea drept de judecata si chiar de excludere a unor membrii care nu tineau seama de disciplina comunitatii, tot aceasta conducere tinea socotelile cetei pe raboj si repartiza sarcinile fiecaruia fata de nevoile obstii.

Conducerea obstilor era in genere colectiva. Din randul membrilor obstii se diferentiaza insa sfatul oamenilor buni si batrani, adica aceia care se bucurau de mai multa vaza.

Pana la intemeierea statelor feudale, chiar si dupa aceea, au functionat asocierile de obsti. Asocierile de obsti libere se faceau din necesitatea de a apara teritoriul obstei, vitele si granele, de cotropirea din afara si de eventuala anarhie dinauntru. Aceste asociatii reprezentau o unitate economica pe valea unui rau sau a unui cuib de sate inconjurat de munti si paduri. Socotim, sublinia P.P. Panaitescu, ca termenul cel mai general pentru a indica vechile asociatii militare de obsti si teritoriul lor era cuvantul tara.

ECONOMIA TARANEASCA

Tipul economic nord-balcanic si daco-roman, era caracterizat prin cresterea intensiva a vitelor si oilor de pe pozitii stabile, imbinata cu agricultura redusa la nevoile de consum ale obstii satesti. Preponderenta era cresterea animalelor.

Principala si cea mai veche forma a cresterii vitelor, chiar a oilor, a fost pastoritul pe mosia satului respectiv. Fenomenul transhumantei pare a fi secundar in raport cu primul. Mosiile obstilor rezervau pentru aceasta suprafete importante, mai intinse decat acelea consacrate agriculturii, si care se mutau din an in an.

Planta principala a reprezentat-o meiul. Graul nu a fost o planta populara. Pana tarziu, in evul mediu, poporul nu se hranea cu paine de grau, ci cu fierturi de mei, ovaz, orz; painea era hrana oraseanului si a nobililor.

Cultivarea legumelor era mai putin dezvoltata in viata economica a obstilor taranesti, cultura gradinilor de zarzavat a fost o specialitate sud-dunareana. Plantele textile, viile, livezile constituiau, in schimb, o bogatie.

Starea primitiva a agriculturii la romani corespunde si cu o tehnica agricola primitiva. Pentru macinat se foloseau rasnite, iar pentru zdrobirea boabelor se folosea piua de mana. Pentru copt se folosea testul, un con de pamant ars care se incinge si sub care se cocea turta, eventual painea. Cuptorul era mai putin raspandit. Cerealele se pastrau in gropi uscate (arse).

Anumite inceputuri mestesugaresti si negustoresti nu lipsesc. Exploatarea si comercializarea sarii nu puteau sa lipseasca la un popor crescator de animale. Aurul din minele ardelene, in veacurile VIII-IX era exploatat sub conducerea slavilor. Pacura, lemnul, pestele, vanatul se exploatau si comercializau.

Industria casnica taraneasca: cusutul hainelor, cladirea caselor, covoarele, furca de tors, stergarul, vopsitul panzelor, arderea oalelor, era dezvoltata. Existau zone (obsti) specializate, fapt care era benefic pentru schimb.

Circulatia bunurilor era favorizata de infatisarea pamantului tarii, cu regiuni geografice deosebite, asezate una in urma celeilalte si de vaile favorabile. Se pare ca in negot rolul slavilor a fost dominant spre sfarsitul mileniului.

Produsul principal al pastorilor valahi din sudul Dunarii era branza de oi vanduta in toata peninsula sub vestitul nume casseum valahicum. Cei din zona agricola a Thesaliei cultivau graul si secara, femeile vlahe erau vestite pentru painea cu drojdie pe care o faceau pentru calugarii de la muntele Athos. O parte dintre acesti valahi erau mestesugari renumiti, indeosebi in prelucrarea lanii, altii s-au imbogatit din comert, cumparandu-si case in orase. Comertul valahilor din Balcani era legat de centrul economic din Salonic, unde se tinea balciul la Sf. Dumitru. Valahii apuseni (morlachi era numele lor generic din pricina imbracamintei lor din lana neagra) erau principalii carausi ai vestului peninsulei. In caravane cu cal de povara ei duceau in porturile Adriaticii grane, minereuri de plumb, branza, lana, intorcandu-se cu sare si vin dalmatian. La Raguza multi valahi se aseaza in oras ca negustori. In Serbia, in orase, valahi erau cizmari, croitori, fierari sau pescari.

CULTURA SI MODUL DE VIATA

Locuintele cele mai raspandite pana pe la sfarsitul mileniului au fost bordeiul, semibordeiul si locuintele de suprafata. Ele erau prevazute cu un acoperis in una sau doua ape, pardoseala era din pamant batatorit, peretii fiind din impletitura de nuiele lipita cu lut, mai rar din barne de lemn. In interiorul locuintelor se afla un cuptor de piatra sau de lut sau simpla vatra dispusa intr-un colt al locuintei. In unele locuinte apar si cuptoare pentru ars ceramica. Intre locuintele invecinate se aflau gropi de provizii (indeosebi arse).

Inventarul locuintelor (asezarilor) si mormintelor ne indeamna sa presupunem o viata destul de primitiva. Au fost descoperite brazdare de fier, cutitase, seceri, topoare, tesle, carlige, verigi, catarame, varfuri de sageti de tot felul, obiecte de lut sau gresie (rasnite, fusaiole), obiecte de podoaba (din arama, bronz, os, argint, sticla)etc. Spre sfarsitul mileniului si inceputul celui urmator are loc o diversificare a uneltelor, a obiectelor, in general, cele mai multe fiind facute din fier. Foarte dezvoltata a fost in aceasta vreme ceramica, indeosebi ceramica lucrata cu roata rapida. Tipurile sunt foarte variate, continuitatea si originalitatea fiind evidente. Se observa o unitate a ceramicii pe intreg teritoriul romanesc nord-dunarean.

La nordul Dunarii, orasele apar prin secolele XII-XIII, prin desprinderea din cadrul obstii a mestesugurilor. Cele mai multe dintre ele sunt targuri (locuri de schimb) si nu centre productive (mestesugaresti), in Moldova si Tara Romaneasca. In Transilvania orasele se dezvolta si se organizeaza dupa model apusean, fiind, de regula, sasesti sau maghiare.

Din maretia creatiei bizantine, mostenitoare a celei romane si orientale, nu au putut fi adoptate de catre popoarele balcanice decat aspectele partiale. In pictura, balcanicii au renuntat la mozaic, reducand podoaba palatelor si a bisericilor la pictura murala. Este vorba de o cultura prin excelenta de factura populara.